On Air

Craioveanu și Dinculescu

Home
  • Home
  • Uncategorized
  • Piesa „Demnitate” va avea premiera pe 30 septembrie, la Cinema Pro/ Marius Manole, adresându-i-se lui Şerban Pavlu, după repetiţii: „Dacă ai intra tu într-un partid, aş intra şi eu”

Piesa „Demnitate” va avea premiera pe 30 septembrie, la Cinema Pro/ Marius Manole, adresându-i-se lui Şerban Pavlu, după repetiţii: „Dacă ai intra tu într-un partid, aş intra şi eu”

8 September 2017 Uncategorized


Miercuri, la zece dimineaţă, Marius Manole şi Şerban Pavlu se aflau de multicel pe scena „Cinema PRO”, unde repetau pentru piesă „Demnitate”, a cărei premieră va avea loc pe 30 septembrie. Regizorul este chiar autorul acestei piese, Ignasi Vidal, un actor spaniol apreciat, care a ales să fie şi dramaturg. „Demnitate” s-a bucurat de un succes uriaş în Spania şi în câteva ţări latine în care se joacă, iar, în această toamna, este pusă în scenă şi în România, Franţa şi Italia. Vidal are în jur de 45 de ani, este, la prima şi-apoi şi la a două vedere un tip plăcut, sociabil, un om de cultură european, care colaborează ideal cu Manole şi Pavlu. „Este o chimie extraordinară între ei”, şopteşte Mihaela Stanca, producătorul piesei, de la teatrul Avangardia. Cei doi actori îşi spun dialogurile, din când în când Vidal se ridică, le zice cam pe ce ton ar trebui spusă o replică, iar ei vin cu variante de atitudine, de voce, se înţeleg din priviri, repetiţia merge şnur.

Probabil că piesele în care distribuţia este formată doar din două persoane sunt dificile pentru actori, pentru că ei trebuie să susţină o emoţie fără precedent în sala, responsabilitatea este mult mai mare decât la spectacolele în care pe scenă se perindă tot felul de personaje. Manole zice că nu neaparat. Dar el şi Pavlu sunt uriaşi. Sunt marii actori tineri, printre cei mai talentaţi, actoria nu e o slujba, e o pasiune, iar asta se vede şi se simte: 40 de minute de repetiţie şnur au trecut că zece. Mai sunt zile de repetiţie, la final piesa va avea în jur de ora şi un sfert de discuţii concentrate, de dileme, de drumuri bifurcate, în care visurile de odinioară de om tânăr se transformă în uliţe unde faci cunoştinţă cu compromisul, renunţarea, umilinţa, corupţia.

Piesa începe cu un interviu înregistrat, realizat de un jurnalist celebru, care-i pune întrebările personajului interpretat de Marius Manole. Intervievatorul este Marius Tucă, care îşi joacă propriul rol. Dialogul se poartă intre doi prieteni vechi, care au ales să meargă pe acelaşi drum, politica, şi care se află, după 20 de ani, într-un moment important: unul dintre personaje, interpretat de Manole, candidează la preşedinţie, iar celălalt, interpretat de Pavlu, vizează fotoliul de prim ministru. Şi-ajung la un nod, la un bilanţ, în care evenimentele personale se împletesc cu cele profesionale, sunt recreate scene din trecut, care au influenţă în prezent, umorul se amestecă cu drama, se pun întrebări precum loialitate, demnitate, onoare. Vorbele se precipitează, acțiunea se amplifică, este în crescendo, se aduce în vorbă corupţia, un subiect atât de fierbinte pentru noi, românii, că ai impresia că e o piesă inspirată din ce se întâmplă aici. Se ajunge la un capăt de linie şi te întrebi, ca spectator, cum se va rezolva acest conflict, cine va ceda. Finalul, aveam să aflu, este cu totul neaşteptat. Şi deşi, iniţial, acţiunea ţi se pare foarte simplă, ajungi să priveşti înapoi să vezi dacă nu cumva, trecând prin viață, chiar fără să fii om politic, ai avut un parcurs drept, ireproşabil.

Demnitate” este mai mult decât o piesă. Este un manifest, o mănuşă aruncată spectatorilor români. Manole şi Pavlu spun că e bine că se joacă această piesă în România, că se adresează oamenilor obişnuiţi, că se aduc acuze cu voce tare, că, dacă vrem alt drum, trebuie să ni-l facem. Şi, până la urmă, veţi vedea, citind mini interviurile de mai jos, că nici Manole şi nici Pavlu nu resping vehement ideea de a se implica în politică.

Ignasi VIDAL

Sunteţi actor, dramaturg şi aţi făcut politică.

„Am făcut politică, da, pentru că am întâlnit un grup de persoane cu care m-am înţeles, a fost o ultima zvâcnire a tinereţii, când cineva crede că poate schimba lucrurile, poate schimba lumea. Acum cred că pot face acelaşi lucru, doar că prin intermediul teatrului. Am părăsit politica, deoarece partidul unde mă înscrisesem propunea o schimbare radicală, ceva mult mai radical decât ceea ce presupune o revoluţie clasică, într-o ţară ca Spania, în care totul se soluţiona cu războaie”

Credeţi că e bine că artiştii să se implice în politică?

Nu există bine sau rău, în ceea ce priveşte această întrebare: cu toţii facem politică, chiar dacă noi credem că nu ne implicăm, chiar dacă nu recunoaştem. Politica intervine oricum în viaţa ta, indiferent cine ești. Cei care cred că sunt absolut neimplicaţi în această lume gândesc că oamenii politici vin de pe o altă planetă, sau un altfel de ADN. Din păcate sau din fericire, ei trăiesc printre noi, sunt colegii noştri de şcoală, de muncă, au aceleaşi principii, au aceleaşi vicii, oricât nu ne face plăcere să recunoaştem, sunt ca noi, toţi ceilalţi. În timp ce le criticăm acţiunile, nu ne uităm la ce facem fiecare dintre noi.

Piesă aceasta, „Demnitate”, este inspirată din întâmplări reale din viaţă dumneavoastră de politician?

Dacă nu aş fi fost în interiorul unui partid, ar fi fost imposibil să fi scris această piesă. A fost singurul partid din Spania în care nu a existat niciun caz de corupţie. Era o formatiune tânără, cu opt ani de existenţă, dar niciodată nu a fost implicată în vreun scandal privind corupţia. A fost un succes organizaţional şi cred că era consecinţa modului de gândire al liderului, o femeie foarte puternică, onestă, în mod minuntat ingenuă, care continua să creadă că poate schimbă lumea. Poate era idealistă, dar transmitea această stare tuturor celor care lucrau cu ea. Făcea politică şi a pus degetul pe rana în multe teme pe care toţi se feriseră să le abordeze până atunci. A tratat naţionalismul extrem, spre exemplu, cu un total dispreţ, aşa cum, de altfel, ar trebui să facă orice politician din lume.

Tema abordată în piesă se potriveşte suprinzător de bine la realitatea românească. V-aţi documentat înainte despre viaţă politică românească?

Foarte puţin, dar în toate ţările în care se joacă această piesă, începând cu Argentina sau Ecuador şi terminând cu Italia sau Franţa, unde va fi montată începând cu această stagiune, toţi mi-au spus că vine că o „mănuşă” apropos de ce se întâmplă în politică actuală a ţării respective.

Cunoaşteţi vreun politician care să-şi pună întrebările pe care vi le adresaţi în piesă?

Marius Manole: Nu cred că există, în România, vreun om politic care să-şi pună întrebări legate de morală, de onestitate, de loialitate, pentru că asta ar însemna că ar trebui să se lase de politică, ar însemna că am fi intrat într-o altă era, s-ar vedea nişte schimbări. Până şi personajul meu îşi pune aceste întrebări din cauza unor lucruri care se întâmplă cu el, e presat de nişte lucruri ca să-şi pună astfel de probleme.

Şerban Pavlu: Mi se pare că sistemul care s-a creat în România respinge tipul de om care ar putea să gândească politică în felul acesta. Ar fi expulzat. Şi „Demnitate” pare să aibă o structura foarte simplă, tocmai din cauza acestor probleme pe care ar trebui să ţi le pui din momentul în care intri în politică: „De ce vreau să fac asta, ce presupune de fapt politică, pentru cine fac asta?”, dar substratul este mult mai adânc, unul dintre motive fiind că ne priveşte pe fiecare dintre noi, indiferent de profesie, de drumul pe care l-am ales.

Marius Manole: Fascinant este că eu sunt convins, sau cel puţin sper să fie aşa, că orice tânăr care intră în politică, gândeşte fix ca personajul căruia îi dau viaţă eu, şi-apoi partidul îi transformă, îi obligă să se conformeze, să accepte tacit sau nu situaţii nu tocmai transparente, nu tocmai legale. E ca un bulgare de zăpadă.

Şerban Pavlu: „Personajul meu este un om care, ajuns într-un anumit prag al corupţiei sau al unor compromisuri morale, ţi le poate explica, el spune că nu se poate merge mai departe în politică, fără să fi recurs la acele abateri de la morală sau lege. Întrebarea esenţială a spectacolului: se poate sau nu se poate merge mai departe în politică fără compromisuri?

Ce părere aţi avut despre text după prima lectură?

Marius Manole: Recunosc că nu mi-am dat seama de valoarea testului când l-am citit iniţial. Nu am realizat că mesajul poate fi atât de puternic, chiar e un moment foarte bun pentru un astfel de text în România, tratat în mod serios, nesuperficial. Cred că oamenii vor fi uşuraţi să vină la teatru şi să vadă că cineva îşi pune problemele acestea, că există cineva care le vede, că se pot spune cu voce tare, că se pot acuza în public politicienii, la nivel de oameni obişnuiţi, nu la televizor, în talk-show-uri.

Şerban Pavlu: Eu am descoperit mult mai mult din text pe scenă, la repetiţii, decât atunci când am citit textul şi am început să-l repet. Pagini peste care trecusem mai uşor la lectura initiala au căpătat un cu totul alt înţeles, au căpătat o altă „greutate”, în momentul în care am început să vorbesc cu Marius pe text. Cu adevărat uluitor, revelaţia pe care am trăit-o a fost în paginile de final, când mi-am dat seama că textul, scris de un om care nu a fost în viaţa lui în România, un actor ca şi noi, de vârstă noastră, se potriveşte atât de bine cu ce trăim noi. Am întrebat-o pe traducătoare dacă a adaptat piesa la ce se întâmplă în România, mi-a zis că e tradusă cuvânt cu cuvânt. Mi-am zis că nu se poate, că asta e ceea ce auzi seară la noi, la ştiri. Este ceva excepţional, vorbim de o universalitate a subiectului. Discutam despre politică, aşa cum vorbim despre dragoste.

Aţi intra în politică?

Marius Manole: „Eu m-am gândit să întru în politică, totuşi cred că politică este pentru oameni echilibraţi, eu nu prea fac parte din această categorie, merg mult pe ceea ce simt, pe emoţie, nu prea gândesc ce spun la nervi, de aceea nu cred că ar fi o direcţie potrivită pentru mine.

Şerban Pavlu: Eu, dacă ar există o formaţiune în care să cred, un partid nou, probabil că aş încerca. Dar cred că, în România, cărţile sunt făcut pentru un număr de ani de acum încolo.

Marius Manole: Dacă ai intră tu într-un partid, aş intra şi eu!


Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *