Home
  • Home
  • Uncategorized
  • Marcel Iures la Smart FM: „Am făcut un teatru, așa cum un om face o caruta și nu știe sa meargă cu ea. De fapt, merge cu propria ta viața”

Marcel Iures la Smart FM: „Am făcut un teatru, așa cum un om face o caruta și nu știe sa meargă cu ea. De fapt, merge cu propria ta viața”

28 July 2017 Uncategorized


Marcel Iures a fost invitat în studioul Smart FM de Rodica Mandache, la „Chipuri fără masca”. Dacă va întrebați cum este acest mare actor roman în afara scenei și în spatele camerelor de luat vederi, putem sa va raspundem ca este, aidoma marilor oameni care au realizat ceva în viața, modest, firesc, natural, un om despre care ai impresia ca ți-a fost prieten de-o viața și reiei, vorbind cu el, o conversație întreruptă cu puțin timp în urma. Nici urma de vanitate, orgolii, nici urma de aere de superioritate, deși este recunoscut la fiecare colt de strada, în orice oraș. Nu poate oricine duce demn o astfel de celebritate, construita prin multă munca, printr-un uriaș talent, fără compromisuri, puțin câte puțin, cu rabdare și fără autosuficienta sau egoism. Puteți citi, în rândurile următoare, spicuiri din interviul pe care Rodica Mandache i l-a luat lui Marcel Iures, la Smart FM. Emisiunea în intregime poate fi ascultata și pe Smartfm.ro, sectiunea podcast.

Te-am invitat în emisiunea aceasta, pe care o iubesc, așa cum iubesc Smart FM, și faptul ca ai venit înseamnă mult pentru mine. Mă bucur ca te am. Închid ochii, și mi te imaginez proaspăt al Institutului de Teatru, aveai o noblete, așa cum are un moștenitor al unei familii boieresti, dar scapatat. Pe urma am aflat ca nu veneai dintr-un castel. Apoi te-am văzut într-un personaj care ilustra aceasta descompunere a rasei, într-o piesa scrisa de Horia Lovinescu, „Citadela sfaramata”, pe care noi nu avem încă curajul sa o atacam, în care a jucat Emil Botta. L-ai jucat la televiziune, mi-a rămas pentru totdeauna o scena în care erai cu Ileana Predescu, erau mulți actori mari acolo, și iar am fost sigură ca ești ultimul vlastar al unei familiii cu pedigree, dintr-un castel prăbușit. SI mare mi-a fost mirarea când am aflat ca te-ai născut la Bailesti, acolo unde s-a născut și Amza. Știi sa canti la pian. In sat era un Conservator?

– Cred ca aveam vreo cinci ani când ai mei au găsit de cuviinta sa vanda o mașina de cusut și să-mi cumpere o pianina. Aveam ureche muzicala… Am început sa cant instantaneu ce-auzeam și eu. Si-ai mei au zis: „Da, domnule, are talent, să-l dam la viola”. Și m-au trimis la școala de muzica, la clasa de viola, unde se cânta în cheia do. Au încercat sa pompeze în mine, chiar de la început, o viața mai „subtire”. Ei erau subtiri sau gândurile lor erau de așa natura. Evident ca am învățat frantuzeste, la un moment dat știam mai bine frantuzeste decât romaneste, dar am pierdut asta, și cu muzica am dus-o așa, pana prin clasa a patra sau a cincea, după care m-am lăsat. Chiar dacă mai cant uneori.

– L-ai jucat pe Liszt, în primul rol, mi s-a părut ca semeni cu el și din punct de vedere fizic. Apoi, prin ‘90, te-am văzut în filmul lui Pintilie, „O vara de neuitat”, după „Salata” lui Petru Dumitriu. Știu o poveste ca nu te-ai dus la Cannes, când a fost prezentat filmul, și toată lumea ar fi vrut sa te vadă, să-ți stranga mana. Rolul a avut foarte mare succes.

– N-am putut sa merg, filmam în alta parte. Au fost mai multe povești care au circulat de la conferința de presa. Unii au întrebat chiar de ce nu am jucat eu rolul lui Claudiu Bleont.

– A fost Richard al treilea punctul cel mai înalt al carierei tale? Un rol pe care eu consider ca l-ai făcut perfect, l-ai jucat altfel, personajul avea vulnerabilitate…

– A fost o întâlnire și de stele, și de oameni. Nu știu dacă a fost cel mai bun rol, eu gândesc mult mai simplu, nu cred ca un actor are cariera, cred într-o călătorie, într-un parcurs intre zero și cât da bunul Dumnezeu, cred în aceasta vocatie, care te ia, te baga în buzunar și umbla cu tine, în vocatia de a fi ceva. Intamplator, are un nume, actor sau interpret, habar n-am. Si cred ca sunt momente care au oarecare înălțime. Dacă ne referim la alegeri, alegerea a fost cumva bizara, pentru ca eu n-aveam nici cea mai vagă idee despre cum se face Richard al treilea, în schimb, l-am jucat, n-am știut să-l povestesc sau sa explic de ce vreau. Eu eram somer în 93, îmi căutam de lucru, era tentant să-ți pui o mașina taxi pe piața, se castigau bani. Bine, mai jucam pe la Bulandra una alta, mai câștigam un bani, nu cine știe ce, dar m-am întâlnit absolut întâmplător pe strada cu Sandu Dabija, care m-a întrebat ce fac, i-am zis ca sunt somer și mă duc acasă. Și m-a întrebat dacă vorbesc serios, i-am spus ca sunt mai serios ca niciodată. „Nu vrei sa te angajez la Odeon?”, a zis. I-am zis ca da, în orice categorie, numai sa am un loc stabil de munca. Și m-am dus la el a doua zi, m-a angajat categoria întâi, cu treapta cea mai de sus, și mi-a spus: „Semnez cererea de angajare cu o singura conditie, să faci numai ce vrei tu”. Și am venit cu un pachet de proiecte, intre care primul era „Richard al treilea”. Acest rol a însemnat ceva pentru tensiunea din rolul alegerii piesei, dar izbanda a fost generala, teatrul a câștigat foarte mult, eu și Mihai Maniutiu, de asemenea. Spectacolul era formidabil. Parcursul lui s-a frant, dar frangerea asta a fost spre bine, pentru ca mi-a dat o stare de nervi ingrozitoare.

– Nu te-a durut sufletul când ai părăsit rolul asta?

– Am părăsit și teatrul Odeon cu ocazia asta. Era o chestiune de onoare – iarăși o premiera să spui ca nu reiei piesa.

– Tu spui ca nu te interesează senzaționalul vieții, dar acest spectacol a fost un lucru senzațional.

– N-am spus însă ca nu sunt atent, pentru ca nu sunt chiar atât de ipocrit. Doar ca nu-mi propun asta. Apoi a urmat Fundatia Act. Pana atunci, am fost în turneu în Anglia cu aceasta piesa. Spectacolul strazii era foarte puternic. Costumele Doinei Levintza au fost uluitoare, o trupa de actori foarte buna. Am avut la Sibiu acum o întâlnire cu englezi care au văzut spectacolul la Londra și au spus ca le-a rămas intiparit în minte. Puțina lume a înțeles decizia mea de a nu mai continua acest spectacol.

Sa auzim o declarație despre inceputurile teatrului ACT. Este un loc mic, unde exista un public care s-a format acolo la teatru și ii este credincios lui.

La anul sunt 20 de ani. Este în continuare copilul meu. În ‘98, era cu totul și cu totul nou și-si păstrează o nuanta de noutate chiar și acum. Practic este o pivinita de 120 metri patrati, sala conține și public, conține și intrările, conține și proiectoarele, conține și actorii. Teatrul s-a așezat și ca loc, și ca nume, și ca nivel, oamenii spun ca este locul unde vin cu mare plăcere, pentru ca știu ca nu vor fi inselati.

Ma surprinzi mereu, ca ești oltean, ceea ce nu pot sa conjug cu imaginea ta, spui ca „prin viața am trecut din spaima-n spaima și din poticnire în poticnire, omul nu poate fi invincibil decât pe porțiuni mici, în care sunt tot atâtea capcane și iluzii”. Chiar așa de greu ți-a fost ție în viața ta stralucitoare?

Cine-a zis ca-i greu? E un parcurs, rămâne de văzut dacă e și greu, mie nu mi s-a părut greu. Poti sa mori de spaima, de disperare, de deznadejde, dar asta-i viața. Am făcut un teatru, așa cum un om face o caruta și nu știe sa meargă cu ea. De fapt, merge cu propria ta viața. Teatrul Act este un cadou făcut acestui oraș, care n-a costat nimic orașul. El a fost construit cu bani de la Connex, de la mine și de la Tom Cruise.


Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *