ANII MEI DIN TINERETE 1930-1960

Inca de la varsta de 3 ani incercam ori de cate ori auzeam o nota muzica sa o simt.Unul dintre primii oameni care m-au incurajat a fost extraordinarul Wylie Pitman.Copil fiind saream pe scaun langa el si ma jucam cu clapele pianului in timp ce el incerca sa exerseze.Imi zicea:”Nu fiule, nu asa se canta,nu lovesti clapele cu toate degetele deodata.Iti voi arata cum sac anti o piesa doar cu un deget.”Putea foarte bines a imi zica: “Copile,nu vezi ca exersez?nu ma deranja!”In schimb imi zicea calm:”Nu,nu se face asa.”Cand domnul Pitman incepea sa cante,ma opream din orice activitate faceam si ma asezam pe un scaunel langa el sa il ascult.

La scurt timp lucrurile au inceput sa se schimbe.Prima drama din viata mea s-a intamplat cand aveam 5 ani si l-am vazut pe fratele meu mai mic innecandu-se.Avea 4 ani si era un copil destept.Tin minte foarte bine ca era un copil intelligent.Stia sa adune si sa scada de la varsta de 3 ani si jumatate.Batranii din cartier obisnuiau sa zica:”Copilul asta e prea destept.Probabil nu va trai foarte mult.”Batranii cu superstitiile lor.

In fine, eram intr-o zi in curtea din spatele casei in timp ce mama calca haine in casa.Ne jucam langa o vana mare de metal,plina cu apa.Ne distram ca baietii,impingandu-ne unul pe altul.Nu stiu cum s-a intamplat dar fratele meu a alunecat si a cazut in apa.La inceput credeam ca inca se joaca,dar imediat am realizat ca nu se mai misca,nu mai reactiona.Am incercat sa il scot ,dar hainele ude il faceau prea greu ptr fortele mele.Am fugit in casa dupa mama care l-a scos afara.L-a scuturat,i-a facut respiratie gura la gura,dar era prea tarziu.

A fost o adevarata trauma pentru mine si de atunci am inceput sa imi pierd vederea.Imi amintesc ca pentru a-mi pastra cat mai mult vederea mama ma tinea departe de lumina puternica.In aproximativ 2 ani mi-am pierdut vederea complet,deci la 7 ani eram orb.Atunci am plecat la scoala pentru orbi St. Augustine’s.

Oricat de ciudat vi s-ar parea pentru mine pierderea vederii nu a fost asa rau intrucat mama ma pregatise pentru acest moment.Inca de cand a aflat de la doctori ca nu exista sanse de insanatosire mama a inceput sa ma ajute sa invat sa ma descurc si cum sa gasesc lucrurile prin casa.Acest lucru m-a facut sa fac fata situatiei mult mai usor.Desi avea doar 4 clase mama mea era deosebit de desteapta.Avea cunoasterea acumulata de-a lungul vietii insotita de foarte mult bun simt.

De cand ma stiu muzica a fost un lucru extraordinary in viata mea.A fost intotdeauna ceva ce mi-a captat atentia inca de la 3 ani cand domnul Pitman imi arata mici pieses musicale.Prima mea dragoste a fost muzica care o ascultam in comunitate cum ar fi :blues-ul,muzica gospel,country si western.Singura seara cand aveam voie sa stau tarziu era sambata cand mama ma lasa sa ascult “Grand Old Opry”.Am ascultat blues cantat de “Muddy Waters and Blind Boy Phillips” si “Tampa Red and Big Boy Crudup”.Si bineinteles ca daca ascultai postul potrivit in fiecare seara puteai auzi putin “Duke Ellington” sau “Count Basie”.Volumele de blues care le ascultam eu atunci se chemau “muzica rasiala” care a devenit apoi “rhythm and blues”,iar apoi a devenit “soul music”.

Cand am ajuns la scoala nu am putut merge la orele de pian pentru ca era plin.Atunci m-am apucat de clarinet.Eram un mare fan a lui Artie Shaw,deci am inceput sa cant la fluier.Mai tarziu am reusit sa intru la orele de pian.Profesorii de muzica de atunci erau foarte diferiti de cei din ziua de azi.Era cu totul diferit.Cand am inceput eu nu aveai aprecierea jazz-ului ca astazi;studiai muzica clasica.Spre deosebire de copii vazatori,cei nevazatori trebuiau sa citeasca notele cu degetele.Citeam 3 sau 4 randuri cu degetele si apoi le cantam.Nu poti sa stai acolo si sa canti ca si cum ai citi notele musicale.Trebuie intai sa inveti notele,sa exersezi si apoi sac anti pana memorezi.

Regula era sa iti stii lectia cand trebuia si am invatat ca toti ceilalti.Chiar si la celelalte clase am simtit ca era important sa stiu ce trebuie sa fac si sa am lectia invatata sau macar o relatie functionala cu muzica.Eram un student obisnuit.Nu eram exceptional ca alti studenti.Singura problema care am avut-o cu profesorii mei a fost ca de cele mai multe ori cand trebuia sa exersez lectia eu cantam jazz.Desigur profesorii ma prindeau si nu a fost tocmai bine.Spuneau:”Ce naiba faci baiete? Ce e cu tine? Ti-ai pierdut mintile? Treci la lectiile tale!” Pentru mine muzica clasica era o metoda de a-mi atinge scopul.Cu alte cuvinte,imi doream sa invat cum se aranjeaza si cum se scrie muzica,iar pentru asta trebuia sa studies muzica clasica.Insa eu imi doream sa cant jazz si imi doream sa cant blues,asta era dorinta mea de suflet.

Ca elev,mereu cantam ceea ce era scris de altcineva si asa mi-a venit idea de a-mi compune singur muzica.Va puteti inchipui cat de entuziasmat am fost cand am compus primul aranjament musical si l-am ascultat cantat de altcineva.Adica,sa compui ceva si apoi sa asculti alti muzicieni interpretandu-ti compozitia sis a o auzi si iti auzi ideile,gandurile – pentru mine era cel mai grozav lucru.Aveam 12 ani cand am trait acest sentiment sinu l-am uitat niciodata.Eram la St. Augustine’s.Aveam o orchestra mica,bineinteles.Nu uitati ca aceasta ear o scoala mica pentru cei surzi si orbi,asa ca erau in jur de 9 oameni,poate 12,in formatie ceva de genul asta.

Aveam aproape 15 ani cand a murit mama.A fost cel mai devastator lucru din viata mea – punct,nimic,zero.S-a intamplat cand eram la scoala si n-au vrut sa –mi spuna ce s-a intamplat.Doar m-au chemat in biroul directorului si mi-au zpus ca trebuie sa m aduc imediat acasa.Cand am ajuns,am aflat de la domnisoara Mary Jane,femeia care a ajutat-o pa mama sa ma creasca.Din acel moment,am fost intr-o cu totul alta lume.Nu puteam sa mananc,nu puteam sa dorm.Nu exista cuvinte sau modalitati de a descrie ce simteam.Eram un copil cu adevara pierdut.

Marea problema era ca nu puteam plange.Nu puteam sa-mi exteriorizez tristetea si asta nu facea decat sa-mi inrautateasca starea.Si era la noi in oras o femeie batrana careia ii spuneam Ma Beck.Era genul de persoana care – ei bine,toata lumea spunea ca daca intradevar exisra Raiul,ea cu siguranta se va duce acolo cand va fi murit.Iar aceasta femeie a sesizat drama prin care treceam.Si m-a luat deoparte intr-o zi si mi-a spus: “Fiule,stii ca am cunoscut-o pe mama ta.Si stiu cum a incercat sa te creasca.Si stiu ca mereu te-a invatat sa mergi inainte.Si mai stiu ca ti-a spus ca vrea sa fii independent sis a stii sa te descurci.Pentru ca ea stia ca nu va fi mereu langa tine.Nu asa ti-a spus?”

I-am raspuns:”Da doamna.”Si am inceput sa ma descarc.Ma Beck a tinut pasul cu mine.”Asta inseamna ca stii ca mama tan u vroia sa pierzi vremea nefacand nimic in afara de a-ti plange de mila,pentru ca ea nut e-a crescut asa,nu?”;i-am raspuns din nou”Da,asa este.”Si am continuat sa plang.Femeia asta stia totul despre mine,chiar si supararea mea legata de moartea fratelui meu.M-a facut sa-mi dau seama ca nu este vina mea si mi-a spus ca pot sa-mi petrec restul vietii invinovatindu-ma.

Episodul Ma Beck m-a scos din depresie si m-a facut sa-mi regasesc drumul.Dupa asta mi-am spus ca trebuie sa fac ceea ce mama s-ar fi asteptat de la mine.Si asa,cele mai mari tragedii din viata mea – pierderea fratelui meu si apoi a mamei au fost,in mod oarecum ciudat,niste experiente extrem de pozitive pentru mine.Tot ce am realizat incepand din momentul acela se datoreaza faptului ca m-am resemnat si am invatat s accept evenimentele respective.

Mama avea o prietena care locuia in Jacksonville,Florida si dupa moartea ei,m-am dus sa o vizitez pe ea sip e sotul ei.Numele ei era Lena May Thompson.Nu imi erau inruditi in nici un fel; erau doar prieteni cu mama,iar la moartea ei m-au luat ca si cum as fi fost propriul lor copil.Niste oameni minunati.Am stat in Jacksonville cam un an.muncind in formatii musicale mici pentru muzicieni precum Henri Washington.Oricand avea ceva de facut si avea nevoie de mine,lucram pentru 4 dolari pe seara.Mai tarziu,am mers in Orlando si era acelasi lucru.Lucram cu un amic pe nume Joe Anderson,care avea p formatie.Am stat cam un an si apoi am plecat in Tampa sa lucrez cu cateva formatii de acolo.Am cantat pentru doi tipi,Charley Brantley si Manzi Harris.Am colaborat pana si cu o formatie provincial ace se numea The Florida Playboys.

Pe parcursul acelor ani eram complet indragostit de muzica lui Nat King Cole.Mancam,dormeam si beam,totul cu Nat King Cole.Imi doream sa fiu ca el,pentru ca el canta la pian si din voce si punea toate acele detalii savuroase in muzica pe care o facea.Asta era tot ce vroiam si asa,el a devenit idolul meu.Am exersat zi si noapte ca sa ating sa sun la fel ca Nat King Cole si incepusem sa ma descurc destul de bine.Intr-o dimineata,m-am trezit si inca stand in pat,mi-am zis:”Unde este Ray Charles?Cine iti stie numele?Nimeni nut e striga vreodata,ci doar iti zic :”Hey pustiule,suni exact ca Nat King Cole”,dar niciodata nu iti stiu numele.In momentul acela am stiut ca trebuie sa incetez s ail imit pe Nat,dar eram speriat pentru ca faceam bani din asta.Intr-un final mi-am spus:”Ray,trebuie sa iti asumi riscul sis a suni original.Punct.”

Nu aveam de munca nimic stabil.Uneori lucram cateva nopti la rand,pentru ca apoi sa nu apara nimic timp de doua-trei saptamani.Tinteste si rateaza – asta se intampla.Insa eram foarte norocos,in sensul ca atunci cand treceam prin perioade dificile,dadeam de niste oameni ca Thompson.Chiar si in Tampa am cunoscut doua surori,Spencer.Una dintre ele,cea mai in varsta,era profesoara de muzica si pur si simplu mi-a placut din prima.Nu stiu de ce,presupun ca si-a dat seama ca eram acolo,dezorientat si orb,chinuindu-ma sa fac ceva.M-au luat la ele acasa,mi-au dat de mancare si mi-au oferit un adapost si ceva bani de cheltuiala.Cu toate ca nu faceam bani,nu muream de foame.Au fost multe zile in care am mancat sardine si fasole uscata cu paine pentru a supravietui.

Cantam in Sali de dans in mai multe orase micute,De Land,Florida sau St. Petersburg.In acele zile nu erau concerte.Erau seri dansante in care munceai de la 9.00 PM pana la 1 dimineata;cel putin 4 ore.Trebuia sa va dati seama ca nu existau cluburi de noapte ca Cheerios sau Blue Notes.Acestea erau spatii mici,cu o singura usa – aceeasi si pentru intrare si pentru iesire.Cateodata mai aveau si doua – trei ferestre,iar intr-un colt era peste parjit de vanzare si suc sib ere.Iar lumea era pe ring si dansa si formatia era undeva in spate intr-un colt,asa ca in caz ca izbucnea un scandal ne asiguram ca exista o fereastra pe care sa iesim.Repet,nu erau cluburi de noapte,unde lumea vine si sta la mese si isi etaleaza blanurile si beau.Aici veneai sa dansezi sis a-ti bei bautura,iti mancai pestele sau puiul,sau ce vindeau ei acolo si asta era tot.

Eu nu eram un star.In vremea aceea,cantam mereu in orchestra altcuiva.Daca eram in cea a lui Charlie Brantley,el era starul.De fapt,in formatia lui Charlie Brantley nu eram nici macar vocalist.Bine,ma lasau sa cant una ,doua melodii inainte sa se termine reprezentatia,insa Charlie avea solistul sau,Clarence Jolly.In rest,eu cantam la pian si eram bucuros si pentru asta,pentru ca aveam nevoie de bani.Daca ma punea sa cant,cantam,daca ma punea sa cant la pian,asta faceam;daca vroia sa sciu unn aranjament muzical,scriam un aranjament.Orice era nevoie pentru a mai castiga un ban.Si bineinteles ca am si compus in perioada aceasta.De exemplu,formatia lui Joe Ellison interpreta compozitii de ale mele cand eram cu ei.

Intr-un final,m-am saturat de Florida.Colaboram cu mai multe formatii si lucram si cu Florida Playboys – am simtit deodata un impuls si mi-am spus,voi pleca de aici pentru ca nu ajung nicaieri asa,nu rezolv nimic.Imi era prea frica sa ma duc intr-un oras mare ca New York sau Chicago,dar vroiam sa merg intr-un oras suficient de mare,dar in care sa nu ma simt inghitit.Si am intrebat un prieten:”Care e cel mai indepartat oras de Florida dar care sa fie totusi oras?”Asa am ajuns in Seattle.Am economisit niste bani – in jur de 500 de dolari – si am luat autobuzul din Tampa,Florida spre Seattle,Washington.Drumul a durat 5 zile.

Am vrut sa imi fac formatia mea;era singurul meu scop la acea vreme.De cand a murit mama mea tot timpul am lucrat cu cineva sau pentru cineva.Nu spun ca e un lucru rau,darn u ajungeam nicaieri asa.Aveam cate slujba pe aici,pe acolo pentru care eram platit,sau cateodata nici macar nu eram platit.Vroiam ceva care sa fie al meu.Am crezut ca vroiam propriul meu trio.

Cum am ajuns in Seattle am fost la un concurs de talente.Pentru ca eram prea tanar l-am implorat pe un tip sa ma lase sa cant.I s-a facut mila si m-a lasat.In acea noapte am cantat un cantecel de-al meu care a fost auzit de reprezentantii clubului Elk.Scopul acestui spectacol era ca reprezentantii de cluburi sa vada noile talente.Asadar clubul Elk m-a angajat si m-au intrebat daca nu pot sa formez un trio.Nici nu stiam despre ce era vorba,nu cunosteam pe nimeni,dar am simtit ca pot gasi pe cineva care sa cante bine.

Pana la urma i-am gasit pe prietenul meu Gosady McGee si l-am gasit pe Milt Jarret si am inceput sa facem repetitii sis a lucram in clubul Elk.Am lucrat acolo in fiecare weekend.Chitaristul se numea McGee,iar pe mine ma chema Robinson deci ne ziceam The McSon Trio.Eram un trio mic si pot sa zic ca era singurul lucru care era cu adevarat al meu.Aveam ceva de facut in fiecare weekend,iar dupa 5 weekend-uri un club mult mai frumos Rocking Chair au decis sa ne angajeze.

Pe atunci stateam pe 20th Avenue.Aveam o casa mica,nimic extravagant.Aveam un incalzitor pe baza de ulei si imi amintesc ca am fost sa cumpar kerosene ca sa pun in nenorocitul ala de incalzitor.Cat am stat acolo mi-am cumparat primul pian electric care aparuse – care iti arata pana unde poti merge.Nu aveam multi bani,dar aveam tot ce aveam nevoie.Aveam radio,nu TV.Era un radio mare care avea si casetofon.

In perioada cat am stat in Seattle am intalnit si am lucrat cu oameni care s-au facut cunoscuti.Era un tip pe nume Bumps Blackwell care avae o formatie si care ma angajase odata sa cant cu el.In formatie mai era un tip Quincy Jones pe care l-am intalnit in 908 sau in Black and Tan,sau in clubul Elk.Probabil ca suna ca ceva lipsit de importanta,intalnirile intre muzicieni nu erau mare lucru.Am devenit foarte bun prieten cu Quincy pentru ca eu scriam muzica si el vroia sa invete sa scrie muzica.Am devenit foarte apropriati pentru ca venea diminaeata si ma trezea si ii aratam cum sa faca unele lucruri.L-am iubit dintotdeauna si e la fel acum,cum era si cand era copil,la fel de dragut si dulce.

Prima data cand l-am intalnit pe Jack Lauderdale de la Swingtime a fost cand eram la Rocking Chair,un club privat unde la etaj aveau loc pariuri,iar jos era locul unde lucram.Jack se afla acolo intr-o seara si ne-a auzit cantand.A zis:”As vrea sa semnez un contract cu voi.Ce ziceti de asta?”Doamne eram atat de fericit!”Wow! Vom semna cu o casa de discuri!Nu era vorba despre nici un acont sau avans de bani.Tot ce mi-a zis a fost ca va semna cu mine si ca vom avea un hit.Nici nu am intrebat care erau conditiile.tot ce vroiam era sa inregistrez un album;era un lucru important pentru mine in acel moment.Jack a fost primul cu care am semnat un contract si trebuie sa ii multumesc pentru asta.Nu stiu ce a auzit,dar a auzit el ceva ptr ca am semnat contractul in Seattle si apoi am plecat in L.A. sa inregistram. Am ajuns in L.A. in jurul anului 1950 si am facut un album numit Baby, Let Me Hold Your Hand.Incepuse sa faca valva in comunitatea de negrii si Swingtime a hotarat ca Lowell Fulson si cu mine sa mergem in turneu impreuna intrucat Lowell avea Everyday I Had the Blues si eu aveam Baby,Let Me Hold Your Hand.Si asta am facut.

In turneu Lowell si cu mine am cantat in aceleasi Sali de dans in care obisnuiam sa lucrez cand eram in Florida.Lucram in fiecare zi,ceea ce era bine.Bineinteles pe atunci aveam de a face cu lucruri normale.”Nu mergeam la hotelu Hilton,nu mergeam la Sheraton,stateam in camere inchiriate.Trebuia sa fiu tot timpul atent in ce statie opream pentru benzina,in locuri unde erau camere si pentru negrii,iar daca ne era foame pe drum intre concerte trebuia sa merg la usa din spate a restaurantului sa iau mancare.

Baby, Let Me Hold Your Hand a fost primul meu hit la radio,insa ma auzisem si inainte cu piesa I Love You,I Love You si Confession Blues.”Sincer sa fiu auzindu-ma la radio nu imi provoca aceeasi fericire care mi-a dadeam faptul de a crea muzica.Chiar nu eram prea emotionat sa ma aud cantand.Am facut cateva piese pentru Swingtime care sunau ca mine si in care nu incercam s ail imit pe Nat Cole.Una dintre ele a fost Going to the River and Drown Myself,alta a fost Kiss Me Baby.Testam terenul inainte sa plec la Atlantic.Chiar si cand aminceput sa inregistrez pentru ei am facut cateva care sunau ca Nat Cole.Dupa aia mi-am zis :” Inceteaza sa il mai imiti pe Nat Cole…scufunda-te,innoata sau mori.”A urmat I Got a Woman care a fost un success urias.

Realizasem o mare schimbare din punct de vedere professional atunci cand cei de la Atlantic mi-au cumparat contractul de la Swingtime.La inceput nu stiam nimic despre asta,iar can am aflat Atlantic imi cumparase dej atoate drepturile de autor de la Jack.Daca eu nu eram de acord acea cumparare a contractului nu insemna nimic,dare u nu am vazut nimic rau in asta.Atlantic era foarte bine pentru mine.

Nu se amestecau in muzica mea,spuneau doar cand pot sa merg sa inregistrez.Imi trimiteau demo-uri si daca nu imi placeau scriam eu si le inregistram.A rezultat faptul ca mai tot ce scriam era un success,iar Atlantic platea factura.Era neobisnuit pentru ca pe atunci casele de discuri alegeau muzica,iar artistul canta.Am fost norocos in sensul ca inca de la inceput am fost la case de discuri care nu se amestecau in ceea ce vroiam eu sa inregistrez chair si Swingtime zicea:”Ei bine copile,ce ai pentru noi?”Si asta era tot.Pentru un artist sunt putine lucruri care te multumesc mai mult decat libertatea de a face lucrurile care vrei,sa le faci cum vrei tu sa le faci.

Am fost la Atlantic din 1952 pana in 1959.Am avut control asupra tot ce inregistram,deci orice inregistrare gresita sau decizie proasta e doar din vina mea.In mare parte,in zilele alea faceam single-uri;erau mai populare decat albumele.Am facut doar 2 albume la Atlantic.Primul album a fost de jazz,pe care l-am facut cu Quincy Jones,care a avut piese ca Doodlin,iar al doilea The Genius of Ray Charles a fost scris de Quincy impreuna cu Ralph Burns.

Pe atunci – tot cu trupa mea mica – ma gandeam ca ar fi timpul sa introduce o voce feminine in muzica mea.Nu uitati ca am fost crescut in biserica Baptista si am vrut ca muzica mea sa aiba un anumit sentiment.Eram in Philadelphia intr-o seara in 1957 si am fost l aun spectacol unde canta o formatie pe care doream sa o ascult – nu mai stiu numele formatiei.In acel spectacol a mai cantat o formatie care se numea The Cookies si care mi-au placut cum sunau.Am ajuns sa inregistram impreuna la New York, Swany River Rock.Suna atat de bine incat le-am zis sa lucreze cu mine tot timpul.Atunci am devenit The Cookie(Margie Hendrix,Ethel [Darlene] McCrae si Pat Lyles),The Raelettes.

In 1959 cariera mea era pe val. Cand am semnat cu ABC nu stiam ca lucrurile incepeau sa se miste asa cum niciodata nu m-am gandit ca o vor face pe cand eram un copil la scoala St.Augustine’s. Dar asta e o alta poveste ...

Insa despre altele ...

APRECIEREA JAZZ-ULUI

Nu pot sa inteleg cum noi ca si americani,posesori a unei bogate mosteniri muzicale si de artisti care o canta,nu recunoastem toti acei oameni talentati. Este pacat ca atat de multi tineri din ziua de azi nu cunosc munca celor precum Art Tatum sau Dizzy Gillespie sau Charlie Parker sau Clifford Brown.Ei sunt creatorii;ei sunt artistii care au contribuit la formarea muzicii noastre populare…Cand vorbesti de exemplu despre muzica clasica,vorbesti depsre ea sub forma in care a venit ea de la compozitorii si muzicienii europeni acum mult timp.Dar noi practice am creat Jazz-ul in aceasta tara,acel gen de muzica e al nostrum.Si este trist ca nu stim mai multe despre acest fapt.In Europa,gasesti oameni care stiu totul despre muzica noastra.Vorbesc despre omul de rand.Am fost in Europa si am vorbit cu oameni care au albume de care eu am si uitat ca le-am facut.Gasesc acest lucru incredibil.

ORIGINILE ROCK-ULUI

Practic,rock’n’roll-ul a aparut atunci cand artistii albi si trupe de artisti albi au inceput sa copieze muzica neagra.E un mod mai dur de a o spune si ca pot parea rasist,dar nu sunt;este pur si simplu cel mai bun mod de a explica.A inceput in anii ’50,cand erau artisti populari ca Pat Boone,Elvis Presley si Carl Perkins care copiau muzica neagra.La inceput faceau piese care erau inregistrate de oameni ca Little Richard si Chuck Berry.Pur si simplu au luat piesele de rhythm and blues si au facut propria lor versiune dupa ele.Si acel sunet a ajuns cunoscut ca rock’n’roll.Nu stiu cine a inventat acest nume,dar cam asa au stat lucrurile.Cand a aparut Elvis nu numai canta dupa muzica neagra,dar se si misca pe scena asa cum numai un artist negru ar face-o;insa in acele timpuri un artist negru nu putea face pe scena acele dansuri pentru ca nu ar fi fost bine privit.Elvis,desi criticat la inceput a reusit sa cucereasca tinerii din America,cu ceea ce invatase de la oamenii din Beale Street.

EVOLUTIA SOUL-ULUI

Nu cred ca poti spune cu exactitate un an in care a aparut muzica Soul,pentru ca nu s-a intamplat asa.A evoluat intr-o perioada de timp.Chiar si in ziua de azi daca intrebi 5 persoane cum s-a petrecut totul vei primi 5 raspunsuri diferite.La baza muzica Soul avea elemente de biserica puternice,de muzica spirituala.Avea o puternica influenta muzica Gospel,dupa care a fost incorporate sunetul muzicii Blues.Asta e Soul-ul: o fuziune intre Gospel si Blues.Este incrucisarea acestor forme de muzica,de aia este unic.Cand am inceput sa cant muzica Soul am fost criticat.Primeam tot felul de scrisori in care eram acuzat de profanator.pentru ca auzeau muzica Gospel incorporate in ceva ce depasea sunetul auzit de ei in biserica in fiecare saptamana.Nu au realizat la inceput cat de spirituala poate fi muzica Soul.Au fost oameni care obiectau faptul ca muzica Soul canta la radio din cauza sentimentelor profunde din muzica.Unii au crezut ca era prea sugestiva,altii ca e vulgara.Insa sentimental care reiese din muzica – care este esenta muzicii Soul – insasi cuvantul spune asta.

CREATIA SA …

Am invatat sa citesc muzica in alfabetul Braille si sa cant dupa ureche m-a ajutat sa-mi dezvolt o memorie excelenta. Stau la birou si pot sa scriu un intreg aranjament muzical in capul meu fara sa ating pianul macar.Aduc o persoana care vede si ii dictez notele musicale,ce fel de note,unde ar trebui sa fie,pentru ce instrument,daca e un F,daca e o patrime de nota,daca e o optime de nota sau orice.Dictez notele chiar de aici de la pian si nu ma misc pentru ca cant si stiu ce corzi vor fi.

Stiu care e structura,stiu cum vreau sa sune si o aud in capul meu.Dar trebuie sa imi amintesc ce vroiam s afac cu sectiunile de fluier,de trompeta si tot asa.Daca vrei sa scrii un aranjament muzical trebuie sat ii minte toate aceste lucruri. Nu am scris sau aranjat nimic de care sa nu fiu multumit mai tarziu.Stiu ca suna laudaros,dar trebuie sa fiu sincer.Intelegeti ca 99% din toate aranjamentele contin pianul.Pianul e elemental de baza pentru a scrie muzica.Fiindca sunt un pianist,stiu exact ce corzi vreau si cum vor suna,deci depinde de mine cum va suna aranjamentul. Nu exista nici un motiv pentru care aranjamentul ar iesi sunand altfel de cum suna in capul meu.

Inapoi.