Helene Sirven&Philippe Tretiack

Spiritul analitic de tip cartezian intră într-o combinaţie explozivă cu verva rabelaisiană, în încercarea de elucida logica şi procedeele puse în joc de vulgaritate şi de a descrie domeniul ei tot mai cuprinzător: trupul, hainele şi moda, societatea, mass-media, lumea politică şi artele. Opusă distincţiei, vulgaritatea implică permanent atingerea şi transgresarea limitei: dintre intim şi public, corporal şi spiritual, privilegiat şi declasat. Rezultatul ei? Haosul gusturilor, al claselor, al valorilor, mai precis răsturnarea lor într-un fair is foul and foul is fair, un bric-à-brac în care totul, şi mai ales individul, se confundă, se nivelează, se izolează… Semn al vitalităţii unei societăţi, de naturaleţe opusă pedanteriei perfide, vulgaritatea repugnă şi fascinează, legitimând respingerea oricărui canon.

„Vulgaritatea e o nevoie naturală. Să spunem răspicat: vulgaritatea e utilă pasiunilor democratice! Ea permite tuturor să se afirme, să se manifeste, să facă proastă impresie, iar adesea chiar să calce în străchini. Putem agita vulgaritatea ca să o combatem mai bine, aşa cum odinioară se agita drapelul roşu în China lui Mao pentru a combate drapelul roşu. Vulgaritatea e, în acelaşi timp, şi cârpă şi drapel.”
Philippe Trétiack & Hélène Sirven, La limita vulgarităţii

Inapoi.